delete

O plîns icoana făcătoare de minuni a lui Morar, mergeţi şi mărturisiţi!

Cred întru Unul Daniel Morar, Procuror Atotţiitorul,
Făcătorul interceptărilor şi percheziţiilor, văzutelor tuturor şi auzitelor.
Şi întru Unul Domn Dănileț, Fiul lui Procuror,
Unul-Născut, Carele din Morar S-a născut mai înainte de toti vecii.
Lumină din Lumină,
Judecător adevărat din Procuror adevărat, născut, iară nu numit;
Cel de o fiinţă cu Morar, prin Carele toate s-au făcut;
Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire
S-a pogorît din CSM şi S-a întrupat de la Hăineală şi din Ghica Fecioara,
Şi S-a făcut om;
Şi S-a răstignit pentru noi in zilele lui Ponta Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat;
Şi a înviat a treia zi, după contestaţie în contencios;
Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta lui Morar;
Şi iarăşi va să vină cu slava, să judece viii şi morţii,
A căruia împărăţie nu va avea sfîrşit.
Şi întru Hăineală, Şeful CSM de viaţă Făcătorul,
Carele de la Morar purcede, Cela ce împreună cu Morar şi cu Dănileţ este închinat şi slăvit,
Carele a grăit prin proocurori.
Întru Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească DNA;
Mărturisesc Un Denunţ, spre iertarea păcatelor;
Aştept învierea lui Bombo;
Şi viaţa veacului ce va să vie.
Amin!

delete

PJTV – Are Liberals Realizing the Dangers of Radical Islam?

Scott Ott, Bill Whittle, Stephen Green. PJTV.

delete

Cît de adînc este vîrît morcovul corupţiei?

Pînă la frunze, am aflat eu din această ştire venită pe feed-ul Facebook, de m-am gîndit ba să nu mai pun verdeaţă-n mîncare, că poate devin complice, ba să mă constitui parte vătămată, în cazu-n care se vînd în piaţă două legături la leu în loc de trei.

 

 

Ceva mai tîrziu,  Simona Maria Popescu a primit, în acelaşi mod, şi detalii. Un regal!

 

 

 

delete

Reuters îi urează viaţă lungă lui Soros, publicîndu-i necrologul

Faptul că agenţiile de presă şi publicaţiile importante au deja scrise necrologurile unor personalităţi încă în viaţă nu este o noutate. Cum nici apariţia accidentală pe site-ul Reuters a necrologului miliardarului George Soros  nu este o premieră, Der Spiegel publicînd, pe 30 decembrie 2012, necrologul lui George Bush – tatăl. Gafa de azi noapte a celor de la Reuters poate fi compensată, însă, dacă nu de conţinut, asupra căruia numai beneficiarul se poate pronunţa, atunci măcar de vîrsta la care agenţia de ştiri consideră că acesta (născut în 1930) va părăsi această lume, iar necrologul va rămîne pe site permanent, nu numai două ore, cum s-a întîmplat acum, şi nu în paralel cu dezminţirea pe care au fost nevoiţi să o publice.

 

 

(Reuters) – George Soros, who died XXX at age XXX, was a predatory and hugely successful financier and investor, who argued paradoxically for years against the same sort of free-wheeling capitalism that made him billions.

He was known as “the man who broke the Bank of England” for selling short the British pound in 1992 and helping force the United Kingdom to withdraw from the European Exchange Rate Mechanism, which devalued the pound and earned Soros more than $1 billion.

And his Soros Fund Management was widely blamed for helping trigger the Asian financial crisis of 1997, by selling short the Thai baht and Malaysian ringgit.

“Subsequently, Prime Minister Mahatir of Malaysia accused me of causing the crisis, a wholly unfounded accusation,” Soros wrote in The Crisis of Global Capitalism: Open Society Endangered,” in 1998.

“We were not sellers of the currency during or several months before the crisis; on the contrary … we were purchasing ringgits to realize profits on our earlier speculation.”

Still, economist Paul Krugman, was one of many observers who accused Soros of helping trigger the crisis.

In 1999, Krugman wrote that “nobody who has read a business magazine in the last few years can be unaware that these days there really are investors who not only move money in anticipation of a currency crisis, but actually do their best to trigger that crisis for fund and profit.”

Still, Soros has written extensively on the folly of what he has called free market “fundamentalism,” the belief of many conservative economists that markets will correct themselves with no need for government intervention.

In Soros’ view, markets and investors are subject to “mood” swings, or a prevailing positive or negative bias which can be exploited by savvy investors but which inevitably lead to damaging market bubbles and boom/bust cycles.

An enigma, wrapped in intellect, contradiction and money.

A Jew born in Hungary as the Nazis were gaining power in Germany, Soros survived World War Two and then emigrated to Great Britain, where he earned a degree from the London School of Economics in 1952, and landed his first job in the financial industry largely through pure stubborn chutzpah.

 

OPEN SOCIETY INSTITUTE

While at the London School, Soros studied under the economist and philosopher Karl Popper and a main vehicle for his philanthropy, the Open Society Institute, is named for Popper’s two-volume work, “The Open Society and Its Enemies.”

In that work, Popper develops the philosophy of reflexivity, a theory first articulated by William Thomas in the 1920s that posits that individual biases enter into market transactions, coloring the perception of economic fundamentals. Soros has attributed his own financial success in part to his understanding of the reflexive effect.

Key to understanding that effect is recognizing when markets are in a condition of near-equilibrium, or in disequilibrium. Soros has observed that when markets are rising or falling rapidly, they are typically marked by rising disequilibrium, and the dispassionate investor can capitalize on that recognition.

While Soros has benefited enormously from this understanding (Forbes put his wealth in 2013 at $19 billion, making him the world’s 30th richest person, not counting the roughly $8 billion he has given away through various charitable entities he controls), he has argued nevertheless for strong central government regulation to correct for and counterbalance the excesses of greed, fear and the free market.

Popper’s idea of fallibilism, which posits that anything one believes may in fact be wrong, is another key principle that has guided Soros in his career, and his philanthropy.

Soros’ philanthropy since the 1970s, when he began funding the studies of black students at the University of Cape Town in South Africa, has been marked as much by his personal journey as by the needs of the communities he has set out to serve.

His efforts through the Open Society Institute and the Soros Foundations have been skewed toward the effort to promote democratic values in the post-Soviet economies of Central and Eastern Europe, where he witnessed the rise of communism in Hungary after World War Two.

“The bulk of his enormous winnings (as an investor and speculator) is now devoted to encouraging transitional and emerging nations to become ‘open societies,'” former Federal Reserve Chairman Paul Volcker wrote in the foreword to Soros’ “The Alchemy of Finance” (2003).

“Open,” Volcker wrote, “not only in the sense of freedom of commerce but – more important – tolerant of new ideas and different modes of thinking and behavior.”

 

PHILANTHROPY, POLITICS

Soros also pledged $50 million in 2006 to the Millennium Promise, led by economist Jeffrey Sachs, to provide educational, agricultural and medical aid to help poor villages in Africa. And the Open Society Institute has expanded its giving to more than 60 countries around the world, giving away roughly $600 million a year.

Soros was an early supporter of the peaceful transformation of the Solidarity movement in Poland and Open Society Institute programs were considered by many Western observers to be a key factor in the success of the “Rose Revolution” in Georgia.

While his philanthropy has earned him friends around the world, his political giving has earned him both friends and enemies. Former President George W. Bush, who Soros blamed for turning the United States into “the main obstacle to a stable and just world order,” was perhaps the biggest single target of his political wrath.

“By declaring a ‘war on terror’ after Sept. 11, we set the wrong agenda for the world,” Soros told Newsweek magazine in a 2006 interview. “When you wage war, you inevitably create innocent victims.”

In a bid to stop Bush’s re-election, Soros donated $23.5 million to more than 500 liberal and progressive groups during the 2003-2004 U.S. election cycle.

Other causes that have attracted Soros’ generosity include drug policy reform. He donated $1.4 million to promote California’s Proposition 5 in 2008, a failed initiative that would have expanded drug rehabilitation programs as alternatives to prison for non-violent drug offenders, and $400,000 to the successful 2008 Massachusetts initiative to decriminalize possession of less than an ounce (28 grams) of marijuana.

He has also been a vocal supporter of the right to die in dignity, revealing in 1994 that he had offered to help his own mother, a member of the Hemlock Society, commit suicide.

While Soros’ life has been marked by remarkable success in his far-flung endeavors, it has not been without defeat. His investment in France’s Societe Generale following Jacques Chirac’s aggressive program of privatization led to charges of insider trading, which he disputed, and eventual conviction and the payment of a small penalty.

And he was a minority partner in a group that failed to acquire the Washington Nationals Major League baseball team.

But these failings stand out in the life of this remarkably successful Hungarian-American financier, philanthropist and thinker, in contrast to his stubborn refusal to fail in virtually every other venture.

delete

De ce nu se poate reconstrui dreapta

– Nu există o unitate doctrinară între cele 100 de facțiuni. Există doar personaje aduse la un loc de Băsescu pe vremea cînd era pe cai mari. Unii din fidelitate, alții din interes, alții pentru că s-au nimerit acolo. Nu știu cîți oameni din toate partidele au o bază doctrinară. Sînt foarte puțini și nu sînt lideri.
– Au fost lansate trei moțiuni la alegerile PDL. Puțini au avut răbdarea să le răsfoiască măcar. S-a discutat despre orice altceva decît despre proiecte.
– Nu există lideri. Chiar dacă sînt multe aceste facțiuni, le lipsesc liderii. Nu trebuie să fie neapărat unul pentru toate, dar dacă fiecare sau cîteva din ele ar avea lideri capabili să ia taurul de coarne, atunci formațiunile lor s-ar uni. PD și PNL aveau doi lideri puternici, pe Băsescu și pe Stoica. Ştiau ce au de făcut și făceau. Au trecut peste animozități și au creat destul de tîrziu alianța DA.
– Proiectul alianței DA a venit destul de tîrziu. Alături de alianţa politică, existau nişte interese comune – să îl dea jos pe Năstase, să impună un program comun de guvernare, să schimbe tot ceea ce era rău sub Năstase, intrarea în UE, etc… Chiar şi aşa, proiectul a scîrţîit şi s-a văzut în timp. Acum nu există nici un proiect comun, cîteva facţiuni nu par foarte deranjate de USL şi nici nu au tragere de inimă.
– Incompetenţă politică şi managerială. Toţi liderii facţiunilor de dreapta îşi conduc grupările pe drumuri care se înfundă, ştiu că se înfundă dar speră că totuşi vor găsi o soluţie pentru a merge mai departe.
– Orgolii mult prea mari comparativ cu capacitatea de lider a celor care conduc facţiunile.
– Lipsa fiefurilor. Asta se traduce, pe termen mediu şi lung, prin lipsa fondurilor. Asta, împreună cu incompetenţa liderilor de facţiuni.
– Incompetenţa parlamentarilor. Că vrem, că nu vrem, lipsa de combativitate vine şi din incompetenţă. Ei se agaţă de chestiuni minore, în timp ce guvernul USL îşi vede nestingherit de treabă.
– Lipsa unei adevărate prese de dreapta. B1 nu e de dreapta. Posturi de radio nu există, presa scrisă a murit.
– Intelectualii vorbesc prea mult și prea alambicat. Ei nu reprezintă o carte cîștigătoare. Nu în rolul de lideri.
– PDL s-a îndepărtat de electorat, atît în timpul guvernării cît și după.

Motive mai sînt. Însă oricare din cele de mai sus constituie o piedică serioasă pentru reconstrucția dreptei. Lucrul cel mai grav, nu există oameni care să își asume rolul de lideri și să se comporte ca atare.

delete

Traian Băsescu, 23 martie 2013: Adio, PDL!

delete

Ciutacu are penthouse, dar şi mîndria lui de familist

Dintr-o anchetă a revistei Kamikaze din aprilie 2011 aflam că Victor Ciutacu, una dintre cele mai mai revoltate şi mai puternice voci ridicate din trustul Intact în apărarea săracilor, năpăstuiţilor soartei, oprimaţilor de tirania băsesciană, este el însuşi unul dintre aceştia. Luptătorul pentru eradicarea injustiţiei sociale locuia încă din anul 2000 într-o locuinţă socială închiriată de la primărie pentru care plătea 30 euro pe lună chirie. Cît de mici erau veniturile familiei Ciutacu sau/şi ce dizabilităţi prezentau membrii ei pentru a avea dreptul să ocupe o asemenea locuinţă nu are nici o importanţă, după propriile-i spuse, din moment ce statul nu avusese altceva să-i dea. Pentru că statul, în concepţia apostolilor dreptăţii din trustul voiculescian, este obligat – nu contează de unde face rost, nu contează de la cine ia – să dea. Iar dacă nu-i capabil să dea un şi-un BMW seria 3 la scară, măcar cu un acoperiş social deasupra capului şi tot le e dator.

Dintr-o anchetă a Centrului de Investigaţii Media, publicată ieri, aflăm că, între timp, soarta crudă şi nedreaptă a obligat firma la care acţionar unic şi administrator este soţia lui Victor Ciutacu să scoată din bani proprii 200 00 de euro plus TVA pentru achiziţionarea unui penthouse modest, de numai 330 metri pătraţi, statul nemaifiind în stare să-i asigure şi aşa ceva. Dar în ciuda faptului că locuieşte acolo de peste o jumătate de an, Ciutacu are mîndria lui de bărbat, de familist, ca urmare nu poate să stea în casa firmei nevestei fără să aibă şi el acolo o brumă de agoniseală, un ceva al lui, personal, chiar dacă-i cu chirie de la stat.  Aşa că a păstrat şi locuinţa socială din blocul P22C în care a locuit peste 12 ani. Este singura explicaţie pe care o găsesc pentru faptul că o familie care ar avea într-adevăr dreptul la respectiva locuinţă nu poate să o ocupe. Altfel aş fi nevoită să constat că, din lupta pentru drepturile şi traiul decent al amărîţilor din ţara asta, singurul lucru pe care l-a reuşit pînă acum Ciutacu este privatizarea dreptăţii. E dreptatea lui şi ce-i al lui e al lui, nu contează de unde, nu contează de la cine.

delete

Singura legătură cu jurnalismul. Şi singurul român la căpătîiul lui Chavez

Singura legătură a textului “Hugo Chavez a murit! Singura legătură dintre Chavez şi România: o întrevedere cu Ion Iliescu” este că apare pe platforma adevarul.ro. Citiţi-l. Aflaţi astfel despre o întîlnire Chavez – Iliescu, despre o conferinţă ONU – de la Monterrey, din 2002 – şi despre un comunicat.

Să o luăm în ordinea inversă prezentării şi firească a importanţei. Care comunicat? Al cui comunicat? Nici un semnatar al comunicatului. Nici o precizare. Link? Nici atît. De ce să se precizeze sursa? Are vreo importanţă sursa? Are, dar exclusiv cînd autorul o citează, ca să-şi încropească textul. Cînd e vorba să precizeze cine a muncit la elaborarea comunicatului, nu mai are. Ce-i al tău e şi-al meu, că tot e vorba de doi comunişti  în articol, nu? Uitaţi-vă pe fluxurile de ştiri din lumea civilizată, Reuters, APF, AP, par exemple – acolo unde nu se fură munca altuia fără să dai socoteală pentru asta – nu veţi vedea un singur comunicat a cărui sursă să nu fie precizată. Uitaţi-vă şi pe fluxurile de ştiri ale agenţiilor de ştiri de la noi, e la fel. Sigur, poate nu sînt bani pentru abonamente la agenţiile de ştiri, dar asta nu înseamnă nici pe departe că se justifică furtul. Sau poate că, în situaţia de faţă, nici nu era nevoie de bani. Pentru că, la o căutare după cuvinte cheie, am aflat din afişare pe prima pagină care-i sursa comunicatului: preşedinţia României.

Doi şi trei. De la Conferinţa Internaţională ONU pentru finanţarea dezvoltării, de la Monterrey, care a prilejuit întîlnirea Iliescu – Chavez, există şi fotografii, aşa că articolul putea fi ilustrat corespunzător. Contra cost, e drept, că nici munca fotografilor nu-i pro bono, şi nici agenţiile de ştiri care dau bani pentru preluarea fotografiilor nu le oferă gratis. E drept, impactul vizual al celei de mai jos, să zicem, din cele două disponibile la AGERPRES, ar fi atenuat pînă la dispariţie încercarea din text de a nu se face cumva vreo altă legătură între Iliescu şi Chavez decît cea prezentată. Că doar nu vorbim de doi comunişti, nu? Iar dacă unii îşi îmbălsămează cadavrul, noi de ce să nu-l spălăm puţin cu ocazia asta pe al nostru?

Ultima oră, ştire MEDIAFAX: Singurul român – anunţat pînă acum, cel puţin – ca prezent la funeraliile dictatorului venezuelean este pesedistul Dumitru Buzatu, şeful CJ Vaslui. Care a precizat că pleacă singur şi pe banii lui la Caracas, dar în calitate de om politic şi de lider al pesediştilor vasluieni. Că doar nu se face ca aşa “un mare lider al stîngii contemporane”, precum Chavez, să nu aibă la căpătîi un reprezentant al partidului al cărui preşedinte de onoare este Ion Iliescu.

 

 

delete

La mulţi ani de veşnică pomenire!

“Cea mai mare «nebunie» a fost, probabil, aceea de a crede serios în ideea că există o şansă pentru România după sfârşitul regimului comunist, dacă nu cumva chiar «nebunia» de a crede că acest regim se va sfârşi în timpul vieţii mele. Această credinţă m-a ajutat să mă rup cu totul (politic şi ideologic) de comunism, rămânând fidel idealurilor mele de dreptate socială şi de dezvoltare.  

[…] 

“Sunt adesea întrebat, în ultimul timp, încotro se îndreaptă România, încotro se îndreaptă lumea în care trăim sau clasa politică românească. (Probabil, e un privilegiu acela de a fi fost un preşedinte normal, care a respectat legile ţării şi şi-a îndeplinit conştiincios mandatul: oamenii au încredere în tine şi după ce nu mai faci politică activă.) E încă devreme să ne bucurăm că am scăpat de ce-i mai rău. Nici criza economică mondială, nici criza noastră politică internă nu s-au încheiat. Nu pot decât să sper că ne îndreptăm spre o Românie mai puţin conflictuală, mai eficientă şi mai fermă în a-şi promova interesele. Nu în ultimul rând, o Românie în care distanţa între cei care au reuşit şi cei care nu au reuşit să se reducă până la valori suportabile.”

Ion Iliescu, la împlinirea a 83 de ani (interviu acordat JN)

 

În decembrie 1989, şansa României, după Ion Iliescu, era un socialism neîntinat de conducători autoaleşi. Neşansa noastră a fost şi este încă Ion Iliescu.


 

 

 

 

 

delete

Corlăţean, atac la Năstase

Titus Corlăţean, 2 martie 2012

“Câtă vreme statul român, prin instituţiile sale, a fost un stat slab şi, după data aderării la UE nu a ştiut să-şi susţină printr-o politică internă corectă, solidă, de respect faţă de cetăţean, printr-o politică economică corectă şi printr-o poziţionare în planul UE cu demnitate, promovând interesele cu demnitate, fără să-şi negocieze mici interese, fără să se aplece, astfel de chestiuni să nu ne surprindă. A venit un moment în care – ştiţi cum spune românul – trebuie să rupem pisica. Trebuie să spunem foarte clar: dacă noi, România, ne-am făcut datoria, ne-am îndeplinit obligaţiile, atunci avem o aşteptare legitimă, europeană, să fim respectaţi şi o decizie pozitivă să fie adoptată. Dacă vrem să continuăm în ritmul în care ni se pun pe masă tot felul de alte motive, unele explicite, altele aşa, pe la spate – că sunt alegeri anul acesta sau anul viitor (în unele state UE – n.r.), nu vrem să deranjăm, imigraţia e o temă de campanie – lucrurile acestea nu mă interesează pe mine ca ministru de externe al României şi am obligaţia, în interesul României, să spun public acest lucru şi, înainte de a-l spune public, să spunem partenerilor noştri europeni.”  – AGERPRES

Aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc la 1 ianuarie 2007, urmare a încheierii negocierilor de aderare din decembrie 2004  (în timpul guvernării Năstase) – Summitul UE de la iarnă de la Bruxelles -,  şi a semnării Tratatului de aderare, pe 25 aprilie 2005, în Luxemburg.

« Previous Entries Next Entries »