Bucureşti, bere, bătaie de joc

Sâmbătă a fost sărbătoare mare. A, nu, nu ziua lui Victor-Viorel, ci una mult mai mare, dar mai mică, dacă mă-nțelegeți. Cei 555 de ani de la atestarea Bucureștiului. În principiu, un lucru frumos. Ne imaginăm, nostalgici, cum îi flutura rochița coanei Mița pe bicicletă sau cum se numărau steagurile lui Caragiale. Un gol imens rămâne, totuși, menționarea unei istorii ceva mai apropiate, cea a comunismului. Bine, bine, am avut un oraș cochet, Micul Paris, dar el a fost aproape distrus de visul lui Ceaușescu, visul unui om nebun. Un om care a încercat şi-a reuşit să schimbe cursul firesc al istoriei, așa cum se scria ea de la sine.

Ce-a fost, a fost, și aia a fost, dar ceea ce stă la baza unui haotism actual, printre altele, este negarea unei perioade, asemenea unui copil care a suferit o traumă emoțională foarte puternică și apoi a blocat-o undeva în mintea lui. Astfel, el nu se poate maturiza cu adevărat. Bratislava, un oraș și el la rândul lui afectat de comunism, are o atitudine mult mai sănătoasă și anume aceea de a transforma “realizările” comunismului în obiective turistice. Sărbătorirea acestor 555 de ani implică o istorie integrală, fără a omite nimic, dar lucrurile nu stau nici pe departe așa, în realitate. În realitate, avem acum un “Strâmbă-Lemne” în halat, care vorbește cu “dă”și “pă” și lăcrimează ca o Miss Univers în fața uciderii balenelor, la drama unor părinți care și-au găsit copilul mâncat de câini, în orașul al cărui primar este el. Iar după 555 de ani, este o încercare uneori foarte grea să găsești o stradă în București. De obicei, ele nu au nume decât pe GPS.

Dar să zicem că ai ajuns cu bine în centrul vechi, de exemplu, ca om care, străin fiind ( de oraș), vrea să viziteze mândria cea mai de preț a capitalei. Nu poți să nu remarci mizeria indescriptibilă și inacceptabilă, dincolo de “tradiționalele românești” pub-uri cu specific irlandez. Unde berea “specific irlandeză” e, de multe ori un Ciuc la zece lei și 0,33 ml. Asta după ce te-a tapat taximetristul de vreo două milioane de lei vechi de la aeroport până aici. But, hey, ce contează că nu avem legi pentru a ne comporta civilizat cu cei care ne vizitează, ei poate sunt fraieri și habar n-au pe ce lume rea trăiesc. Aș zice că cel mai bine, complet și onest, ar fi să spunem că am sărbătorit nu doar atestarea Bucureștiului, ci și vreo 70 de ani de la începerea distrugerii lui.

România 007

Apariţia şi declaraţia lui Robert Turcescu, de aseară, aşa-zisa autodemascare ca fost sau actual încă ofiţer acoperit amplifică o stare de tensiune deja existentă, şi nu numai în contextul unei campanii electorale fireşti, ci şi în cel al declaraţiei preşedintelui Traian Băsescu, din 9 septembrie, privind existenţa unui fost ofiţer acoperit printre actualii candidaţi la preşedinţie. E firesc ca întrebările să abunde, ca oamenii să fie curioşi, dar nu consider normal să fie amplificată isteria. Dincolo de observaţiile, mai în glumă, mai în serios, pe care le-am postat şi eu pe Facebook, şi pe care le voi aduna şi aici, e cazul, cred, să fim mai responsabili decît cei care par a nu mai avea nici o măsură, că despre discernămînt e greu să mai vorbim, se pare, în cazul multora.

Sînt convinsă că, mai devreme sau mai tîrziu, lucrurile se vor lămuri. Cel mai important, însă, în momentul de faţă, mi se pare a nu avansa numele unor persoane sau, şi mai grav, ale unor instituţii cheie ale statului în această încă-nu-ştim-despre-ce-e-vorba-exact poveste. Nu ştim cui ajută isteria, dar putem fi siguri că nouă ne dăunează. Nu mai poţi judeca limpede, nu mai poţi face alegeri corecte, în condiţiile în care la fiecare colţ de internet mai apare o teorie, o presupunere, o – de ce nu?! – posibilă conspiraţie. Iar acestea sînt, de regulă, menite exact să abată atenţia de la probleme reale, concrete, pe care ar trebui să le pună în discuţie o campanie electorală serioasă. Una care se desfăşoară oricum în imediata apropiere a unui conflict, cel ruso-ucrainean.

E posibil să fim prinşi în mijlocul unor diversiuni, la fel cum e posibil ca anumite lucruri din cele aflate pînă acum să fie reale. Puţintică răbdare, zic, altfel ajungem să ne uităm, la fiecare colţ de stradă, după indivizi în balonzaide lungi, cu ochelari fumurii şi pălării cu boruri trase peste ochi. Iar un Sergiu Nicolaescu, de exemplu,  să rîdă, de acolo de unde este, straşnic de noi.

Aşadar, mai rîdem, mai glumim, dar mare grijă cine ar putea rîde de noi la urmă, aici.

După paraşută, coarda

România frumoasă. În aer.

Ce naşte din CC al PCR mănîncă ce-a mîncat toată viaţa

Radu Beligan, fost membru CC al PCR şi deputat în Marea Adunare Naţională: “Îl susțin pe Victor Ponta, pentru că țara asta are nevoie de un Președinte tânăr și energic!” – evz.ro

Bogdan Budeş: Dezbărarea de moaşte

“Cineva reamintește că prin anii ’80, Radu Beligan îi trăgea niște limbi în cur lui Ceaușescu, în fața TNB, lucru pe care Octavian Cotescu l-a refuzat. Deci: Ceaușescu, Iliescu, Ponta. Omul e consecvent pe “linie de partid”. Deh, “o viață ca o operă de artă”!”

Textul integral îl puteţi găsi aici. Şi cu această ocazie vă recomand să-l citiţi pe Bogdan Budeş constant. Merită!

Peste jumătate din români, nostalgici comunişti

Sondaj Adevărul. Aici.

E normal. În 25 de ani nu s-a schimbat mai nimic în mentalitate. Nici nu avea cum, în condiţiile în care aproape două generaţii au fost tarate de comunism, iar ce s-a întîmplat după nu a stabilit sau restabilit nimic corect pe scara valorilor. Economic a fost un jaf, instituţional uneori, politic un oligopol constituit din rîndurile 2 şi 3 ale PCR şi ale Securităţii. Societatea românească e un zid construit din cărămizi puse cît mai strîmb cu putinţă pe o temelie şubredă. De acolo trebuie începută reconstrucţia.

Later edit: Amelia: Slava Domnului ca macar peste jumatate din scotieni mai sunt cu capul pe umeri!

Deşi CNN tranşase problema înainte de închiderea urnelor:

Sînt femeie de cînd mă știu

Şi, din cînd în cînd, mai scriu şi despre mine. S-a întîmplat şi ieri, cînd am apărut în Catchy.

Aşadar, nu despre Ponta, Macovei, Udrea sau alţii, nu despre condiţiile în care a început anul şcolar, nu despre temele sau non-temele de campanie pentru alegerile prezidenţiale, nu acum. Acelea urmează. Acum, o povestioară. Prin care mă veţi cunoaşte nu numai altfel decît mă ştiţi, dar şi o fărîmă mai bine.

“Eu am început şcoala la 6 ani, deşi ai mei n-au prea vrut, ziceau să mă dea la 7. Dar n-au prea avut încotro, le-am zis că eu la grădiniţă nu mai merg că mă plictisesc. Ăsta a fost motivul oficial, declarat. Şi adevărat, numai că mai era unul, ştiut numai de mine. Deci, între noi acum, eram îndrăgostită de…”

De cine?  😀 Ei, dacă vreţi să aflaţi, textul integral se află  aici.

Iohannis a început să vorbească! Prostii.

Klaus Iohannis, candidatul ACL la alegerile prezidenţiale 2014: “Pentru voi, dragi elevi, un singur sfat: învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi. Vă doresc un an şcolar bun”.

Despre Iohannis circula pînă acum un mit: că tace inteligent. Se verifică. Că-i neamţul care tace şi face. Nu ştiu ce mai face, dar constat că nu mai tace. Şi citează, cu seninătate, din Lenin. În curînd, dacă va mai vorbi, i se va potrivi altă zicere: dacă tăcea, votabil era.

UPDATE: Sau nu. O fi ştiind el ceva. Pentru că pe Facebook, o prietenă zice aşa:

Descoperirea bananei

Din pacate nu poate fi vorba de o disputa sau polemica pe tema religiei cu oamenii acestia. In entuziasmul lor laudabil-juvenil de re-descoperitori ai fortelor ratiunii (sub forma accesibila mentalitatii lor, anume fenomenul sociologic si de opinie de masa numit “stiinta populara”) sunt asemantori celui care a invatat cam cum se scrie “banana” dar nu mai stie unde sa se opreasca. “Banananananana………”. Nu mai pot fi opriti. Asta e mentalitatea. Si cand e dublata de entuziasmul identitar al lui “nananana”, cine si ce forta in acest univers poate sta in cale pasiunii mecanice pusa in miscare de acest perpetuum mobile al rationalitatii ortografice?!

Sa contrastam asta cu o posibila mentalitate alternativa, cea care considera necesar sa faca mai clara, sa clarifice credinta printr-un apel la ratiune, sa faca mai clara, sa clarifice ratiunea printr-un apel la imaginatie, sa faca mai clara, sa clarifice imaginatia printr-un apel la simturi.

Iar asta nu e o inventie moderna, interpretarea sofisticata a unui savant de secol 20 (Erwin Panofsky, Goticul. Arhitectura si Scolastica. O cercetare asupra analogiei intre arta, filosofie si religie in evul mediu):

Doctrina sacra, spune Sf. Toma Aquinas, foloseste ratiunea umana, o pune la lucru nu pentru a dovedi si demonstra (a impune argumentativ) credinta ci pentru a clarifica continutul acesteia, natura si obiectul ei.

Si tot Sf. Toma Aquinas : simtul sesizeaza si se bucura de echilibrul si proportia lucrurilor ca de ceva afin siesi pentru ca simtul este si el, ca orice facultate cognitiva, o forma de ratiune. Perceptia insasi fiind creditata astfel cu un tip de “inteligenta” care organizeaza materia ce cade sub simturi. Analogia si imaginatia vin la randul lor sa-si joace rolul in acest concert al facultatilor umane.

Dar ma rog, asta e o discutie de sine statatoare. Alta. Ce nu are de a face si nu poate avea de a face cu deliciile si forta emancipator-identitara date de descoperirea bananei ca perpetuum mobile al rationalitatii ortografic

PJ Media: Marking the 13th of 9/11: When Terror Strikes Out of a Clear Blue Sky

Compatibilitate şi incompatibilitate stilistică