Avem de lucru. După prezidenţiale. Scurte precizări.
Pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie nu prea mai e nimic de făcut. De constatat, cel mult, cum se prezintă candidaţii importanţi şi eventual, pentru divertisment, restul pînă la paisprezece.
Eu votez, aşa cum am declarat pe Facebook de mai bine de o lună, Monica Macovei în turul I. În turul II, în eventualitatea în care vor fi pe buletinele de vot Iohannis şi Ponta, voi vota Iohannis. A cărui singură calitate, în momentul de faţă, este că nu este Ponta. Trecînd peste, dar în nici un caz uitînd care i-au fost poziţiile şi poziţionările anterioare, în momente importante politic. Altfel, faptul că Iohannis ar fi neamţul care tace şi face, care nu vrea scandal, non-conflictualul posibil preşedinte, opusul lui Băsescu – ca fire, ca modalitate de acţiune, că opus lui Băsescu a fost permanent – e una, impresia mea că omul ăsta se cam chinuie să vrea să cîştige e altceva. Mai precis, încerc să mă conving eu că e convins el că vrea să fie preşedinte. Şi ar mai fi de luat în calcul că avem şansa să avem un preşedinte ca americanii. Şi Obama e pierdut fără prompter.
Ce e mai important putem face după aceste alegeri. Să stabilim şi să înţelegem, în primul rînd, de ce am ajuns în situaţia în care, probabil, îl vom alege pe Iohannis, fiind răul cel mai mic, dar nu chiar atît de mic. De ce nu avem o construcţie solidă de dreapta. Ce am realizat într-un sfert de secol de la căderea lui Ceauşescu, într-un sfert de secol de democraţie. Unde sîntem, noi înşine, şi comparativ cu celelalte ţări fost comuniste. Şi apoi, mai important, să explicăm şi altora aceste lucruri. Nu cred că sîntem o ţară de proşti. Cred că sîntem o ţară cu prea mulţi oameni needucaţi, cărora nu li s-a spus ce e mai bine pentru ei. Pe termen mediu şi lung. Cărora nu li s-a explicat intenţionat acest lucru, pentru a-i ţine dependenţi de stat. Şi a vota, din patru în patru şi din cinci în cinci ani, în consecinţă. Cu cei care, aparent numai, le asigură un trai acceptabil, pe termen scurt.
Sîntem captivi încă. Captivii regimurilor asistenţiale, captivii oligopolului politic existent acum, dar, în primul rînd, captivii propriei noastre mentalităţi. Iar fără o minte liberă, capabilă să aleagă în cunoştinţă de cauză, e imposibil să fim cu adevărat liberi. Trăim doar cu iluzia libertăţii.
Avem chiar foarte mult de lucru. Ca să ştim să ne aşezăm pe temelie trainică şi încotro să ne îndreptăm mai departe.
Pai atunci sa ne intalnim si noi intre noi, la o cafea/bere/cola, ca daca nu facem macar cunostinta intre noi cum sa iasa constructia de dreapta?
Ne întălnim, ne întîlnim. Puţintică răbdare. 🙂