Descoperirea bananei

Din pacate nu poate fi vorba de o disputa sau polemica pe tema religiei cu oamenii acestia. In entuziasmul lor laudabil-juvenil de re-descoperitori ai fortelor ratiunii (sub forma accesibila mentalitatii lor, anume fenomenul sociologic si de opinie de masa numit “stiinta populara”) sunt asemantori celui care a invatat cam cum se scrie “banana” dar nu mai stie unde sa se opreasca. “Banananananana………”. Nu mai pot fi opriti. Asta e mentalitatea. Si cand e dublata de entuziasmul identitar al lui “nananana”, cine si ce forta in acest univers poate sta in cale pasiunii mecanice pusa in miscare de acest perpetuum mobile al rationalitatii ortografice?!

Sa contrastam asta cu o posibila mentalitate alternativa, cea care considera necesar sa faca mai clara, sa clarifice credinta printr-un apel la ratiune, sa faca mai clara, sa clarifice ratiunea printr-un apel la imaginatie, sa faca mai clara, sa clarifice imaginatia printr-un apel la simturi.

Iar asta nu e o inventie moderna, interpretarea sofisticata a unui savant de secol 20 (Erwin Panofsky, Goticul. Arhitectura si Scolastica. O cercetare asupra analogiei intre arta, filosofie si religie in evul mediu):

Doctrina sacra, spune Sf. Toma Aquinas, foloseste ratiunea umana, o pune la lucru nu pentru a dovedi si demonstra (a impune argumentativ) credinta ci pentru a clarifica continutul acesteia, natura si obiectul ei.

Si tot Sf. Toma Aquinas : simtul sesizeaza si se bucura de echilibrul si proportia lucrurilor ca de ceva afin siesi pentru ca simtul este si el, ca orice facultate cognitiva, o forma de ratiune. Perceptia insasi fiind creditata astfel cu un tip de “inteligenta” care organizeaza materia ce cade sub simturi. Analogia si imaginatia vin la randul lor sa-si joace rolul in acest concert al facultatilor umane.

Dar ma rog, asta e o discutie de sine statatoare. Alta. Ce nu are de a face si nu poate avea de a face cu deliciile si forta emancipator-identitara date de descoperirea bananei ca perpetuum mobile al rationalitatii ortografic