În bucătărie. Tot pe dreapta
Iacătă, s-a împlinit azi fix un an de cînd am fost invitată să gătesc la Cantina Socială. Dacă vreţi să aflaţi cîte ceva despre friptură ca subiect de studiu sociologic, despre ciorbe – adică mîncăruri serioase, de doctrină – ce muzici îmi plac şi încă vreo două – trei lucruri despre mine, intraţi aici, în bucătăria Cantinei. Mai jos, numai răspunsurile la întrebările amfitrioanei, Tanti Jeni.
T.J.: Politică sau delicatese?
Florina: În nici un caz „sau”. „Şi”, nu se exclud, ba dimpotrivă. În politică este nevoie de oameni şi de lucruri fine, de rafinament, de specialităţi. Politica poate fi o artă, precum cea culinară sau poate fi junk food. Ei bine, tocmai delicatesele sînt cele care fac diferenţa. Ai zice că nu-i vreo legătură între politică şi bucătărie, bucătăriseală, mai degrabă, dar dacă te gîndeşti la reţete, ingrediente şi timp de preparare, vezi imediat asemănarea. A, şi modul de servire, categoric. Noi nu avem parte acum, din păcate, de politică făcută cu artă, cu talent, cu dăruire şi din vocaţie. Şi mai rău, nici măcar la modelul tradiţionalist nu am rămas, am importat aiurea, fără discernămînt, ce ni s-a părut mai la îndemînă, ce nu presupunea un efort de asimilare. Şi în continuare consumăm cu o poftă la fel de mare atît mîncare, cît şi politică de o calitate îndoielnică. Avem o scuză, ce-i drept, deceniile de comunism care, la noi, au însemnat şi foamete. După decembrie ’89, însă, au început să se manifeste şi alte forme ale foamei, foamea după bunuri de orice fel, de exemplu, indiferent dacă ne erau utile sau nu, dar existenţa lor satisfăcea o altă foame, aceea de recunoaştere publică a unui numit statut financiar. Foamea de celebritate, foamea de faimă cîştigată cu orice preţ, foamea de gălăgie, de zgomot permanent de fond fără niciun conţinut care să conteze realmente. În răstimpuri dăm semne de o foame identitară pe care, însă, ne-o satisfacem rapid cu ceva tradiţional înfulecat în grabă, dar suficient ca să n-o mai simţim o perioadă. Aşa că nu-i de mirare că nu am sesizat la timp că vechile tacîmuri de pui au devenit numai gheare şi ciocuri flămînde ale altor înfometaţi, iar fraţii Petreuş s-au transformat în adevărate frăţii toxice. Suferim de enterocolită cronică pe care o tratăm naturist şi cu aceleaşi pastile şi siropuri ieftine, refuzînd cu obstinaţie tratamente şoc. Exact cele care ar duce, în ceva timp, la vindecare. Nu numai că nu sîntem gurmanzi, dar ori îi privim cu suspiciune pe puţinii pe care îi avem, ori îi idolatrizăm. Iar cei care încearcă să devină nu reuşesc, în marea majoritate, pentru că doar copiază mecanic, fără gust şi simţire, neajungînd altceva decît snobi. În condiţiile astea, de ce ar schimba bucătarii meniul, dacă noi nu pretindem ceva mai bun?! Sau le pretindem mai mult decît ştiu să prepare?! Dar, poate că…
T.J.: Ai întîlnit moguli fericiţi?
Florina: Din fericire pentru mine, nu. Şi neavînd de-a face cu vreunul, am şansa de a nu găti ce mi se cere, ci de a evalua obiectiv ce ne servesc.
T.J.: Ce tipuri de condimente crezi că ar folosi la gătit Madame Blogary, dacă ar exista ca persoană?
Florina:În nici un caz amare, dulci, de fermentaţie sau dietetice. Exclusiv naturale: sare şi piper permanent, boia de ardei iute, de cîte ori ar fi cazul. Ajută la eliminarea toxinelor din organism.
T.J.: Care din următoarele doamne crezi că este o bună bucătăreasă: Margaret Thatcher, Angela Merkel sau Iulia Timosenko?
Florina: Margaret Thatcher, fără discuţie. Pornind de la reţetă, trecînd prin arta alegerii condimentelor şi pînă la ştiinţa de a domoli sau înteţi focul, după caz. Timosenko şi-a ales prost furnizorul, n-a ştiut nici să negocieze un preţ bun şi a amestecat haotic ingredientele. Merkel se-nvîrte disperată prin bucătărie şi tot ce-i iese e searbăd, sec şi fără gust. Să vedem dacă-i bun măcar de regim.
T.J.: Cum este politically correct: cu stînga dai, cu dreapta primeşti sau invers?
Florina: Dreapta să pună mîna să muncească, stînga s-o întindă să primească.
T.J.: Ce fel de mîncare tradiţional ar putea fi obiectul unui studiu sociologic privind poporul român?
Florina: Friptura.
“În politică este nevoie de oameni şi de lucruri fine, de rafinament, de specialităţi. Politica poate fi o artă, precum cea culinară sau poate fi junk food.”
Politica e cantină populară. Chiar dacă, prin absurd, ai avea resurse să le pui stridii şi varză de Bruxelles în farfurie zilnic, 90% dintre clienţi ar adulmeca disperaţi spre bucătărie să vadă dacă nu mai vin dracului sarmalele alea, cu varză de-a noastră, din popor.
Iar ăia de 16-20 de ani, nici măcar la sarmale nu s-ar uita. Ar cere napolitane şi floricele.
De la cantina populară ies cîteodată nişte preparate, de numa-numa. 🙂